Întrebări frecvente despre adiția osoasă pentru implant

Pentru că uneori nu există suficient os în poziția în care ar trebui să stea implantul. Poate exista destul os ca implantul să fie stabil, dar nu destul ca el să fie poziționat corect pentru viitorul dinte. Alteori deficitul e atât de mare încât implantul nu poate fi inserat predictibil fără reconstrucție. Nu punem implantul greșit doar ca să evităm o adiție.

Pentru că poziția o dictează viitorul dinte. Faptul că într-un loc „mai există ceva os” nu ajunge. Un implant bine integrat, dar poziționat greșit, poate duce la o coroană greu de curățat, la gingie subțire sau la un compromis estetic. Poziția protetică ideală dictează poziția implantului, iar osul și țesuturile se reconstruiesc în jurul ei.

Pot apărea probleme de poziție, de stabilitate sau de țesuturi pe termen lung. De exemplu, un implant cu un perete de os prea subțire spre obraz poate duce în timp la retragerea gingiei și la un rezultat estetic slab. De aceea preferăm să reconstruim ce lipsește atunci când este necesar, în loc să adaptăm dintele la o poziție greșită.

Da, în multe cazuri. Dacă implantul poate fi poziționat corect și obține stabilitate primară, un defect local, cum este o lipsă de os pe peretele dinspre obraz, se reconstruiește în aceeași intervenție. Așa reducem numărul de intervenții și durata tratamentului, iar implantul servește chiar ca reper pentru reconstrucție.

Atunci când defectul este mai mare și implantul nu poate fi pus predictibil în aceeași etapă: creastă foarte îngustă, lipsă de os pe verticală, imposibilitatea de a obține stabilitate sau riscul ca implantul să ajungă într-o poziție greșită. În aceste cazuri reconstruim întâi osul, așteptăm vindecarea grefei, reevaluăm zona și abia apoi inserăm implantul.

Depinde de cât os mai există sub sinus, în zona molarilor de sus. Când înălțimea osului e foarte mică, ridicăm membrana sinusului printr-o fereastră laterală. Când lipsește mai puțin, o putem ridica prin creasta osoasă, chiar prin locul în care intră implantul. O recenzie sistematică a 17 studii nu a găsit diferențe semnificative de supraviețuire a implanturilor între tehnica directă și cea indirectă, deci alegerea ține de anatomia ta, nu de o preferință.

Există mai multe tipuri de materiale: os propriu al pacientului, substituenți osoși, xenogrefe, materiale sintetice sau combinații între os propriu și biomaterial. Alegerea nu e standardizată. Depinde de forma defectului și de obiectiv: acolo unde contează menținerea volumului pe termen lung, materialele cu resorbție lentă pot avea un avantaj.

Nu în toate cazurile. Există multe situații în care folosim materiale de augmentare fără să fie necesară o zonă donatoare mare. Uneori combinăm puțin os propriu, recoltat din zona intervenției, cu un biomaterial, ca să îmbinăm potențialul biologic al osului pacientului cu stabilitatea volumului dată de substituent.

Membrana protejează zona în care vrem să se formeze os nou. Ea împiedică țesutul moale, care se vindecă mai repede, să invadeze spațiul grefei și ajută la menținerea volumului reconstruit. Poate fi resorbabilă sau mai rigidă, în funcție de mărimea defectului, și trebuie adaptată și stabilizată ca zona să rămână cât mai puțin mobilă.

Nu. Tehnica se alege după defect, material și situația clinică. Într-un defect mic și stabil, bine închis de pereții osoși, anatomia locală și periostul pot oferi suficientă protecție. Decizia este individuală, nu o regulă aplicată fiecărei adiții.

Pentru că mișcarea excesivă a particulelor de biomaterial poate compromite formarea osului nou. În defectele mici, bine conținute, forma defectului poate ține singură grefa. În cele mari, stabilitatea devine critică și o obținem cu membrane, pini de fixare, șuruburi de osteosinteză sau alte tehnici care mențin spațiul.

Grefa trebuie acoperită complet de țesut moale, iar sutura trebuie făcută fără tensiune. Tensiunea excesivă poate duce la desfacerea plăgii, la expunerea membranei, la contaminarea grefei și la pierderea unei părți din volumul reconstruit. De aceea, felul în care este închisă zona contează la fel de mult ca materialul de adiție folosit.

Procedura se face cu anestezie locală, deci în timpul ei nu ar trebui să doară. După intervenție poate exista un disconfort sau o umflătură câteva zile, în general controlabile cu medicația recomandată. Îți explicăm înainte exact ce presupune intervenția în cazul tău.

De obicei vorbim de luni, nu de zile. O augmentare mică făcută odată cu implantul are un protocol diferit față de o reconstrucție osoasă extinsă. Osul augmentat trebuie să se maturizeze înainte de a susține un implant sau o lucrare, iar noi nu grăbim etapa protetică doar ca să scurtăm tratamentul.

Osul este un țesut viu și se remodelează în timp, ca orice os din corp. Scopul augmentării este un volum osos stabil care să susțină implantul pe termen lung, iar stabilitatea lui depinde și de igienă, de gingie, de mușcătură și de controalele periodice.

Da. Fumatul poate afecta vindecarea și este un factor de risc important în chirurgia regenerativă. Un raport internațional de consens arată și că fumatul este un indicator de risc important pentru periimplantită și pierderea implantului. De aceea discutăm deschis despre fumat înainte de o adiție.

Pornim de la CBCT și, foarte important, de la poziția în care trebuie să ajungă viitorul dinte și implantul. Analizăm volumul osos, grosimea pereților, forma defectului și structurile anatomice din apropiere. Alegem apoi procedura cea mai simplă care poate crea un rezultat stabil, nu cea mai complexă adiție posibilă.

Primești indicații clare despre igienă, protejarea zonei operate, alimentația din primele zile, medicația potrivită cazului tău și evitarea presiunii asupra grefei. Vii la controalele postoperatorii, unde urmărim suturile și vindecarea. Orice semn de desfacere a plăgii, inflamație sau expunere a materialului trebuie evaluat rapid, așa că ne suni imediat.